Venea o seară moale ca mingiile ce ni-s
aduse din afara terenului de tenis.
Și chiar terenul însuși păreqa curbat în arc,
cărămiziu și umed în spate de parc,
cînd fu schimbată ultima minge.
Pieri și cel ce strînge
accesoriile-n tecile lor. Îi urmă pilda
masiva jucătoare Clotilda.

Vîrîndu-și racheta-n pînză portocalie.
ea era albă, impunătoare, și porni, ușor șașie,
ușor obosită, legănînd un sac,
zîmbitoare, cu pas leneș, spre terasa de lîngă lac.
Iat-o fredonînd, așezată
la masa nichelată.
E liberă, calmă, iubeață,
coctail imens are-n față,
iar pe scaunul de vizavi,
melancolic că se duce gingașa zi,
în volte dulci, urmînd plan măiastru,
execută contorsiuni lente un vîrcolac albastru.
Are de-a lungul trupului din paftale și inele
trei creste paralele
și ochi ovali, colosali, năuciți de reverii,
ca două lune sîngerii.
Privesc trist la Clotilda care,
nepăsătoare,
se face că nu-l bagă-n seamă.
Deși, mă rog, parcă tot naște un piuc de teamă
albastrul vîrcolac consumator și banal,
în acest mic, dar daimos local
de noapte, de petrecere, de nebunii,
din nesfîrșitul parc cu arbori fumurii.

Se tot lăsa o-ntunecime de vată
cînd, fără voie parcă, dintr-o dată,
masiva jucătoare întinde palma peste masă,
iar firava labă veselă și sticloasă,
albastră, a fiarei, într-o clipită
se cuibărește acolo, fericită.
Și cum scîncește animalul de bucurie,
un vîrf ivind de limbă purpurie.
Și rămîn amîndoi așa, ca și cum nici n-ar fi,
cu capetele-ntoarse la yolele sidefii
ce trec mirate-n mișcare centripetă
pe apa tot mai violetă.
Se-aud de departe - rumbă, tango,song -,
orchestre calme, numai alămuri și gong.