Pe-un drum ce serpuieste prin padure,
Printre copaci inalti si tufe de afine,
Urcand spre varful muntelui alene,
Merge un tanar ce are ca tovaras doar a lui durere.

Mai singur decat el nu-i decat stanca,
Stiind aceasta, o iubeste tot mai mult.
Din cand in cand se uita-n valea-adanca,
Nu-i nici un om in urma, dar nici ca ar fi vrut.

In cale piscuri ascutite-i ies semete
Ce par a ii deschide drumul mai departe.
Tufe de jnepenis apar razlete,
Ele-adapost ofera pentru lunga noapte.

Placuta oboseala pe tanar il cuprinde,
Si cortul isi aseaza, caci soarele-i apus,
Focul el face si domol se-ntinde
Iar somnul il adoarme,somnul de vant adus.

Stie ca il vegheaza, ea, stralucirea lunii
Lui de nimic nu-i este teama-acolo-n noapte,
Caci paznicii intinselor paduri montane,ursii,
De straja-i fac la capatai pe-aproape.

Trezindu-se devreme, cu soarele de dimineata,
La focul ce mocneste isi face o cafea,
Priveste-n departare muntii cuprinsi de ceata
Si pleaca iar la drum desi e vreme rea.

O ploaie mocaneasca incepe-ncet sa cada
Dar el iubeste ploaia si-o lasa sa il ude,
Caci ploaia-nseamna viata,facandu-l sa revada
Placute amintiri amare ce le credea uitate.

De lanturile-nfipte-n munte se-agata cu putere,
Urcand din ce in ce mai sus spre varfuri,
Mari pete de zapada se-arata-n departare,
La ele vrea s-ajunga calcand cu pasii-i siguri.

In toata viata lui n-a vazut niciodata,
Un lac maret de munte, cu ape reci si-adanci,
Si-ar vrea tot drumul pan' la el ca sa strabata,
Condus fiind de rauri, de soare si de stanci.

De-un lucru el e sigur in calea ce urmeaza:
Inaltul munte-i este cel mai bun prieten.
Asupra vietii lui de-acum vegheaza,
Veghind cat va trai...apoi mormant lui ii va fi,ETERN.