Toate muzeele se tem de mine,
Fiindcă de câte ori stau o zi-ntreagă
În fața unui tablou,
A doua zi se anunță
Dispariția tabloului.

În fiecare noapte sunt prins furând
Într-o altă parte a lumii,
Dar mie nici nu-mi pasă
De gloanțele ce-mi șuieră pe la ureche,
Și de câinii lup care-mi cunosc acum
Mirosul urmelor
Mai bine decât îndrăgostiții
Parfumul iubitei.

Vorbesc tare cu pânzele ce-mi primejduiesc viața,
Le-agăț de nori și de copaci
Și mă dau înapoi să am perspectivă.
Cu maeștrii “italieni” poți să legi ușor o conversație.
Ce gălăgie de culori !
Și din cauza asta
Cu ei sunt foarte repede prins,
Văzut și auzit de la distanță,
Parcă aș duce-n brațe papagali.

Cel mai greu se fură Rembrandt:
Întinzi mâna și dai de-ntuneric –
Te-apucă groaza, oamenii lui nu au trupuri,
Ci numai ochi închiși în beciuri întunecoase.

Pânzele lui Van Gogh sunt nebune,
Se-nvârtesc și se dau peste cap,
Și trebuie să ții bine de ele
Cu amândouă mâinile,
Că sunt supte de-o forță din lună.

Nu știu de ce Bruegel mă face să plâng,
El nu era mai bătrân decât mine,
Dar i s-a spus bătrânul,
Fiindcă pe toate le știa când a murit.

Și eu caut să-nvăț de la el,
Dar nu pot să-mi țin lacrimile,
Care-mi curg pe ramele lui de aur
Când fug cu anotimpurile la subsuoară.

Cum vă spuneam, în fiecare noapte
Fur câte un tablou
Cu o dexteritate de invidiat,
Drumul fiind însă foarte lung.

Sunt prins până la urmă,
Și ajung acasă noaptea târziu,
Obosit și sfâșiat de câini,
Þinând în mână o reproducere ieftină.