pleoapele trag să mi se închidă peste scrisul mărunt
e zbaterea zadarnică a unui fluture în jurul becului
cerneala vărsată ar putea la fel de bine fi sânge
acum
pe fereastră văd silueta molatecă a arianei
printre portocali
încerc să mă aprind în părul ei dătător de lumină
dar e soarele stins și uscat
îmi pare căruntă
cu pielea zbârcită
și unghii prea lungi
aproape aud mesteceni foșnind
sub pașii ei boabe de staniol
în curtea din spate cuțitele ascuțindu-se singure
ca un duet crescând de viori
nu e cerneală în călimară
și literele sunt bolduri de tuș
au trecut portocalii înainte de vreme
o iau cu ei