abia când mi se usucă gura mă simt curajos, fumul
și crăpăturile secetei formează un craniu
valurile de căldură se ridică, cratere cu iarbă la colțul gurii

am crescut pe pământ, câteodată în pungi închise ermetic
îndrept ochii spre umbre și cad fructe din copacii
uscați, ei se văd verzi pe dinlăuntru
doar atingerea lor îi scufundă lângă mine, în pântec

nu cer nimic, mă spăl cu-aceeași nepăsare a humei
orice dislocare adună în frunze iubirea neliniștită
construiesc în mine
un strigăt uniform pentru ceilalți, oricine
o apropiere de animale și pusta schelălăie ca o cățea
cu puii pierduți

viermii din noi au plecat, vom putrezi ca un măr

ceața se lasă, din pielea ei scoatem capetele deși nu mai creștem
avem un os care ne trage spre ape, altul care călătorește ascuțit
spre cruci