Îmi așezam o pană,
stătea sucită-n sus.
Priveam prin găuri mici
în dalele de piatră
calde de tălpi desculțe
și îmi părea nisipul,
în iz de fluier fraged,
cum că dansează vesel.

Și iarăși pana asta
nu vrea să stea cuminte.
La un colț de clădire
mai dezbrăcat pe-alocuri,
cu aripi aranjate, frumoase, ordonate,
mi-ai arătat un zâmbet,
mărgele mici și albe
lucind pe două rânduri.

Ne-am luat de câte-un deget
și lipicioși de soare,
cu iarbă printre gene
și visele pe-un umăr,
ne-am așezat la umbră
într-un cireș în floare;
ți-am dat din mine-o clipă,
mi-ai dat un colț de rai.

M-ai învățat să zbor
cu pana mea sucită,
am adormit sub streșini
cu liniștea-ntre noi,
ne-am îmbătat de stele
și frunze de lumină;
ne-am despărțit la gară
în ritmuri seci de tren.

Uite-mă zgribulită
pe-o ramură de gând,
cum desenez în minte
un zâmbet de mărgele;
mai dau puțin din aripi,
mai mestec o furnică
și te aștept cuminte
cu pana-ntoarsă-n jos.

Sunt în cireș de-un secol,
cireșele sunt coapte,
iar dalele de piatră
sunt reci de tălpi cu toc;
nu mai am iarbă-n gene
și cu o pană tristă, sucită înăuntru,
mă întreb ce anume
mai stau și mai aștept?