Uneori mai înnoptăm sub aceeași lumină artificială,
în același foșnet al gesturilor înțepenite la jumătate,
tu desenezi inspirat un rotocol de fum vinețiu
eu – un inorog albastru cu copite de aburi,
eu mă întreb ce formă mai au stelele,
tu mă întrebi dacă s-a mai scumpit benzina,
eu urmaresc un vis,
tu urmaresti un meci,
tu te întinzi nepăsător în spațiul așteptărilor mele,
eu mai arunc încă o zi din viață,
să-ți fac loc,

deja e asurzitor acest concert în pianissimo și andante,
deja e plictisitoare piesa aceasta de mimi,
într-o zi o să-mi țâsnească aripi din călcâie și o să plec,
îți spun uneori,
tu muți tăcut de pe Discovery pe Eurosport
îmi voi lua jucăriile și mă voi ascunde într-o oglindă
de care nu vei ști, de care oricum nu îți pasă,
unde primavara nu se uită de trei ori în calendar
înainte de a-și strecura brațul stâng pe fereastră
unde lumina curge inexorabil de la răsărit spre apus
și liniștea nu se îmbacă în cămăși gri, riguros apretate...

dar de ce-ti vorbesc despre toate acestea?
secunde ciunte și nefolosite
își râd de noi,
ascunse-n draperii, în cearșafuri, în paharele de ceai,
în pielea ta și-n hârtiile mele
mâzgălite cu versuri albe și roșii
ca niște litanii ca niște bocete ca un măr otrăvit
o sa plec, îmi spun,
pe un val pe o umbră
pe o rază pe un țipăt de lebădă
tu închizi tăcut televizorul și lumina artificială
închizi ochii, închizi ziua de azi

apoi adormim,
strângându-ne în brațe
singurătățile de pluș.