Vina Eminescu

Eminescu scrie spre sfârșitul vieții într-o scrisoare
Că pe corp i-au apărut niște pustule, niște bube
Datorate tratamentului prost și mizeriei în care se afla
În sanatoriul făcut din cărămizile, în al căror
Lut ne aflam tot noi, morți, dar cu câteva vâsliri inverse de ceas.

I se refuza cerul coborât mai jos, ca o treaptă de tren,
i se refuzau nucile cu miez chiar dacă acestea ar fi
fost puse bile din rulmenții stabilității sale.

Degeaba ne răstignim după fiecare ieșire din baltă
pe diagonalele cărții lui și sângerăm formol
pentru distanțe. Suntem zadarnici câtă vreme gravitația
nu e un pleonasm de-al lui sau vreo cacofonie.
Nu ne scuză oasele, nu ne îndârjesc scările rulante
care doar urcă rulant, devenind tobogane la coborâre.

Lui Eminescu îi apăruseră pustule. Bubele lui ar trebui
să le avem pe steag așa cum în vechile steme avem
spice de grâu, în acestea, noi, să avem spice de grâu
care, ca boabele să aibă pustulele lui.

Cu grâu din ele să se hrănească poporul
timp de un stadiu de maimuță. Vina noastră e aceea
ca apa vie să-i fi fost în pustule și aceea
ca sudoarea călăilor să-i fi fost în alte pustule.

Eminescu bolnav, fața lui groaznică, gotică, încremenitoare,
s-o punem pe stemă, nu aceea de la 19 ani, când
încă mai nu-și tăiase buricul.
Iar drept cute între frunți să avem urmele
mulajul cadavrului său luat din cearceaf
după 33 de zile cu ziua având 12 luni.

Cei cu piciorul mai mare decât al lui
să-i poarte pantofii, iar cei cu el mai mic la fel, să i-i poarte!

Ar trebui să sponsorizăm planeta cu lopeți
ca să se-ngroape ei și pulsul să bată a cădere de
bulgări de pământ asupra cosciugului lui.

Nu plimbatul prin lunci, melancolic, ci
căderea-n mojarul galaxiei, unde limba unui
câine lătrând ținea de pistil și-l pisa.

Pavlovian, cu limbile atârnând l-am mușca
și carnea lui vânătă de viață, ca merele când
cad ne rămânea în guri și între dinți ne putrezea
noaptea și puțea literar, iambic și trohaic.

Pustulele lui ar trebui puse pe drapel,
măcar ca ciucuri, dacă nu ca lauri
și bătăturile de la mâinile lui scriind, sparte,
trebuie declarate mări cu porturi navale
și comerciale și litoral pe-o plajă cât logoreea mutului,
din care-am apărut.

Monedele se uzează tot trecând din mână în mână,
se subțiază. V-ați întrebat, materialul lor lipsă, ce se
pierde prin uzare, unde e? E pe umerii lui Eminescu
și pletele lui sunt unsuroase de dârele târârii
noastre de viermi.

Pustulele de pe picioarele lui când l-am lăsat să moară
ar trebui să crească-n lanuri ca boabe de grâu pe spic
și să ne facem pâine din ele și prescură-n biserici,
să sângereze sudoarea lui care i-ar fi o haină
prea mare lui Iisus.

Cum arăta: avea hainele roase de molii crescute
De subconștientul nostru și pe câmpurile cu in
De unde s-a luat in pentru hainele lui, noi am urinat
Intenționat și-acum spunem c-așa a fost soarta să moară de lup.

Azi transpirăm și la o răsfoire și cresc
Subrațuri între fiecare două pagini ale cărții lui
Și-acolo transpirăm cu toții.

Cămăși de forță i-au fost cutiile noastre craniene prea mici.
Nici n-ar trebui să mai ieșim pe stradă de rușinea
de a-l fi lăsat să moară și acum ne lăudăm că
plopilor cu soț le-am inventat soacre
care să-i despartă, să fie fără soț.

Nu ne stă-n gât rădăcina teiului sau când bem ceai
de tei, vezi, Doamne, și cu lămâie?
Cărămida cu care i s-a dat în cap are în lutul ei
bunicii, părinții noștri, care ne-au transmis
caracterul pe cale genetică.

Pe străzile pe care punem plăci cu numele lui
De sub cuiele bătute-n plăci curge sânge și
Placa denumirii străzii spune: “Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”.

Ne înfiază bălțile prin care trecea cu trăsura canalia
de C.A.Rosetti și barba lui Maiorescu îi bate cuiele
în sicriu împinsă ca o daltă de barba noastră
zicând că e cosciugul lemn de sculptat, nu cosciug.

Nimeni nu i-a tras clopotele când l-au îngropat,
doar cearșaful ud, transpirat al patului în care murise,
s-a stors, a ieșit din spital și a intrat în biserică
spre a-i trage clopotele,
fiindcă cu el făcuse Eminescu transplant de duh.

De ce l-am dat pe mâna hârciogilor în fracuri,
de ce l-am dus în saloane șic când lui îi
sângera a pod de casă cu blănuri de mioriță în ele?

Ar trebui dacă donăm undeva sânge, asistenta
să ne spună: nu, sânge de român nu, nu e bun!
-De ce?
-Eminescu! L-ați omorât și aparatele vi-l consideră apă!

Moment în care apa, sărind din borcane înjură
cu jetul întrebându-ne de ce-o jignim și promițând
să nu mai vină veci în țara noastră,
râurile abținându-se să curgă.

Cred că dacă nu l-ar avea pe Caragiale lângă el
și-n mormânt ar urla, de nu s-ar auzi
hârâiturile lopeților, săpând să-ngroape pe alții.

Pustulele bolii lui, pentru care suntem vinovați
de la Zamolxe pân’ la râme, ar trebui puse pe
steag și pocnetul lor, când plesnesc, să fie imn
național onomatopeic uman.

E un jug ce-l purtăm, numit Eminescu
și negii pe umeri ne cresc cârni de rușinea
de a-l fi omorât, tras pe o roată cu spițe fiecare,
Eu, tu, el, ea, ăla, celălalt, ei, ele…

Îi facem casă memorială cu rudele pietrei cu care
i s-a dat în cap, în timp ce piatra cu care i s-a dat
în cap se înmulțește prin prunduri, printre pietrele
de pavaj, ca iepurii și multiplică ucigașii
și li se pierde urma.

Piatra trece din pat în pat, din așternut în așternut,
ca o curvă versată și bisericile
se surpă pe șoldurile ei în timp ce și cerul
mestecă mere cu tot cu meri și pământul
în care-au fost plantați.

E vina noastră, puneți deci pustulele, buboaiele lui
pe stemă și steag, așa cum stau în spic boabele de grâu,
și chiar și în lanuri să fie bubele lui despre care vorbește
în corespondență, că nu i se mai vindecă, și să știți că sucul din ele
e sudoarea voastră transpirând în timp ce-i faceți rău, porcilor.


DARIE DUCAN

31 mai 2006


Poem recitat în debutul Ediției I a "Nopții devoratorilor de poezie"