Stins pe podeaua unei camere din castel
îți urmăresc umbrele animate de un bec miop
ce-mi mângâie și mie pleoapele, tot de el obosite.
O nălucă umple golul ce a acoperit castelul.
Mi-ai lăsat-o-n locul tău ca să mă țină-n viață,
iar tu ai plecat fără să dărâmi coșteiul în care ne-am zidit
a rămas ca adăpost al durerii mele.
Odăi pline de intrebări fără răspuns, biblioteci pline de amintiri,
ale cărei cărți se scald încet, încet în râul de lacrimi ce-mi dă ocol.
Pendulul vechi ce-mi cerne timpul, de frică
să nu mă ajute, de aici să fug, merge fără potihnire.
Închid ochii, fac orice să te mai visez,
cum valsezi prin salonul acestui sicriu de sticlă.
Intru și eu în dansul tău, sper să fie pe vecie.