Îmi sorb acum cafeaua în balcon…
Cresc nori ca aburi grei dintr-o căldare…
Un tunet, când și când, în depărtare
Îcearc-o gamă, ca un bariton.

Ce-o fi fierbând la răsărit, în zare,
Divinul nostru nevăzut patron?
Își potcovește caii Apollon,
Ori ce să fie-acest incendiu mare?...

Tot mai compacți ies aburii acum,
Dar flăcările cresc acum mai vii și ele,
Din ce în ce tot cerul îl câștigă…

Și iată, că prin nourii de fum,
Ca un simbol al României mele,
Răsare-o uriașă mămăligă!