Cu câtă durere
a lăsat sihastrul lacrima
să-i curgă din ochiul mat
peste puținul de cer
rămas dincolo
de anii privirilor...

Și-a scuturat
în blidul cinei taine,
praful de pălmi și genunchi...

A scuipat puțin,
fire de alb
și roșu ofticos...

În răcoarea penultimei dimineți
a întins cu degetul
seva asta mută
cu amiros de ceaslov
pe peretele blând al chiliei...

Ultima dimineață
a întors sufletul chiliei spre cer
nemurind odată cu el.

...................................................

Vă rog frumos,
lăsați pe mine roua cerului...
sunt același albastru,
înfipt în amintirea icoanei...