balcoanele cu stâlpișorii baroci, ale mele erau
mă cățăram cu degetele lăsând amprente în fereastra
pe care bunicul paul o deschidea
și ușa de la coridor ai construit-o și casa scărilor
îl întrebam, și barajul apelor cu nenea care vorbește
despre soason di sontimetră, sigur, adinuș
pentru tine le-am făcut, spunea
întinzându-mi șmecherește liniarul libian
cu evoluția flurelui din larvă
știa cât mă fascinează și scârbește
așa povesteam noi pe tăcute
și nimeni nu înțelegea nimic
din gesturi complice
și mut, conversate
cu micuța lui nepoată


avea ochi de căprioară bunicul paul
și-i pironea pe trecătorii din piața păcii
dădea oda bucuriei la maxim, nu cârteau vecinii
era ca în povești
dacă sufla peste oraș
creștea pe loc câte un pod, o cale ferată
o uzină sau un bloc
mă ridica pe umerii lui să văd luminile străzilor
cu borduri albastre
mă învăța să mă clădesc pe rădăcini
și cum să mă înalț pe fundațiile unei case
cu greutate


fata asta e mută, ziceau vecinii
seamănă cu bunicul ei
poate că o să fie constructor
se spunea
și ce de case o să-și plămădească
dar am rămas singură în apartamentul din păcii
să privesc balconașe
să-mi fac adăposturi în marame de cărți


îl scot pe bunicu' paul din doliul albumelor
îl pun pe un raft
și-i fac promisiunea din care nu uit să pun cuvântul
nostru sau o parolă, cum ar fi cuminte
prea cuminte, chiar
pentru treizeci și trei de ani


înrădăcinată în casa construită pentru mine
de bunicul vorbelor noastre reținute
am învățat să mânuiesc ca pe niște cărămizi, cuvintele
o să-i instaurez orașului nostru
în fiecare an câte ceva, îi spun
privind sute de ilustrate libiene
și literele caligrafiând destinatarul, adinuș
ai să te mândrești cu numele meu
de constructor de cuvinte
cum mă bucuram eu, când îți rosteam
cu mândrie, numele, bunicule paul
așa încerc să-ți spun că te ador


un pic de răbdare să mai ai
și până când am să-ți arăt cum mi-ai rămas în suflet
și în ce fel de cuvinte
îngăduie-mi să-ți iau locul de la fereastră
să scriu eseuri despre orașul meu
construcțiile tale
și poezii despre familia noastră
veselă și mare
exilată monocrom în fotografii


una lângă alta, una peste alta
mai este puțin și voi termina aceste cconstrucții de cuvinte
tu știi, mă simți prin gesturi și nici nu trebuie să-ți spun
las luminile, ușile, ferestrele și inima, deschise
să-mi țină de urât
și între timp îl dau pe beethowen la maxim