E noapte, e-ntuneric, e negura de seară.
Dar ea, ruina, crudă, se năruiește-afară.
O licărire scurtă, apare dintr-odată,
O rază de lumină, încearcă să străbată,
Nenorocitul ăsta nu vrea ca să dispară,
Să lase raza, caldă, prin geamuri să apară.
Așa-i natura asta, nedreaptă câte-odată.
Iubește mult pe unii, pe alții-i lasă baltă.
Mai trec mașini pe stradă, cu farurile-aprinse.
Lumina de la ele, o liniștește-n vise.
Mai fug de ea coșmaruri, din negurile nopții,
E singură săraca! Asta e voia sorții.
Se năruiește-ncet, bucată cu bucată,
Și cu dureri imense, se prăbușește toată.
Rămân ușoare urme, c-acolo-a fost o casă,