mi se părea că învățasem
puțin câte puțin din toate
pănă în joia-aceea simplă
căzută din eternitate

când cerul mi se deschisese
la fel cum eu deschid o carte
pentru-a-mi lăsa ochii să-nvețe
că viața merge mai departe

și-i omenească suferința
și nu se cade să mai țip
de ce atât de fade-s toate
precum o urmă pe nisip

de ce în zidul care-ncheagă
destinul fiecărui om
e câte-o cărămidă lipsă
la fel cum vezi în câte-un pom

o creangă singură ce moare
de uscăciune sau nesaț
ca să trăiască precum omul
căruia îi lipsește-un braț

așa-n livada mea vin păsări
numai când pomii sunt în floare
și cucului îi șade bine
și-i vine cheful să se-nsoare