Multe lucruri se-ncadreză în membrana infimității
Printre care se remarcă, voia păcii și-a dreptății.
Întreaga specie recunoaște, importantul scop al păcii,
Nimeni însa nu își schimbă, rubinu-n favoarea rocii;
Iar acest ieftin principiu se bazează pe-o zicală:
Cine oare nu încearcă, să-și atragă foc la oală?
Toata lumea caută-n lume antonimul nedreptății,
Cu o singură excepție, peste tot aflăm excepții.

Și-n dorința arzătoare, de-a trăi cu toți mai bine,
Lași tu răul la o parte, dar el vine de la sine,
Te-mpresoară, te orbește, ca o densă, albă ceață,
Comparând aceasta stare, cu o miere, cu-o dulceață...
Și orbit așa cum ești, vezi orbirea și nu știi,
De găsi-vei ochelarii cu aceste dioptrii;
Și în graba disperată a cătării de averi,
Uiți că mâine este astăzi și că astăzi a fost ieri.

-Cine-a fost tâmpitul care a făcut de-o oră ceasul?
Strigă omul cel de astăzi, dornic sa dilate timpul.
Ar fugi pe meridiane după soare să îl prindă,
Nedorind să vină noaptea, cea tainică, suferindă
Că nu-i vrută și-așteptată, nice ea și nice somnul.
-Cum să vina dragă, Ene, câtă treabă are domnul?
Striga doamna prin saloane, cocheta și mascarată...
-Cât muncește sărăcuțul, nu-i ajunge ziua toată!
Da, dreptate are dânsa, nu zic nu, n-o contrazic,
Pe lâng-a sa ridicătură, orice munte este mic;
În discursuri ce le poartă, vezi născând filosofia
Și pe urmă îți dai seama, cât de mare-i gămălia.

Iată omul cel de astăzi, îmbrăcat într-un nudism,
Dezgropat din bunatate și-ngropat în nihilism.
Unde ți-e credința care, în trecutu-ndepărtat,
A făcut uscatul mare și din mare iar uscat?
Unde ți-e iubirea pură, ce stă scrisă-n cartea firii?
Ce trecea precum fantoma, prin pereții-mpotrivirii,
Ce-ndrăznea a uni inimi făr'să-ntrebe de se poate,
Neținând ea cont de ranguri, cum nu ține sfânta moarte?

Te scârbești când vezi la unii, viața simplă, fără nadă,
Uiți că-n ziua ce din urmă, numai tu încapi în ladă.
Ființă dezumanizată, ai călcat pe codul etic,
Devenind pe zi ce trece, tot mai rău și mai sintetic;
Pui valoare pe nimicuri și comori avam ți-aduni,
Ești nebun și ți se par, cei normali a fi nebuni.
Ești bolnav și cele rele, ți s-au prins la gât șirag,
Cu avânt și fără cuget, te-nrolezi sub negrul steag
Al pierzaniei; ce te duce spre adâncile-i prăpăstii;
Nu te-oprești cum nu se-oprește, vântu-n fața unei trestii.

Iată omul cel de astăzi, îmbrăcat într-un nudism,
Dezgropat din bunătate și-ngropat în nihilism.
Tu, cu mintea ta bolnavă, nu îți pui o întrebare?
Dacă mâine va fi ziuă, ori de soarele răsare?
Și când treci a câta oară, cunoscutul pas al porții...
Te gândești că azi ți-e poate...ceasul și secunda morții!