în camera asta aerisesc după un alt trecut după mirosul greu de insomnie
febră și gustul de sare al singurătății

nimic nu se uită nimic în mine nu arde până la capăt

chipul mamei încremenit între ora unu și două
prânzul care nu a mai avut loc
cordonul suspendat eu atât de departe și
nesfârșita spaimă urmându-mă de atunci ca un câine oriunde

nu mai am niciun colț anesteziat nu mai închid ochii
iert și astăzi iert așa cu mâinile încleștate pe marginea ceasului

nu știu ce drum traversezi nu știu câte ținte îmi vor intra în trup
nu știu de ce simt cum îți vei linge și tu urmele din memorie
cum te vei mulțumi cu porții frugale de dragoste

aș dori să rămâi aici până în dimineața când nu aș mai fi
oricum nu mai e mult
oricum m-aș duce prea devreme și te-aș lăsa liber

respirând

dar ce iluzie imperială ce hrană neînviată îmi aștern și astăzi pe masă
în absența ta




*sâmbătă, 7 aprilie 2007