Femeile se trezesc cu noaptea-n cap și pleacă
să își tămîieze morții. Nimic nou sub soare -
calea spre cimitir e aceeași,
ea trece prin sufletul omului ca o gheară
de animal tînăr, neînvățat să se joace cu prada.
În lipsa femeilor, morții se întorc acasă,
își sărută, în somn, copiii. Le pun cîte
un măr ori o gutuie în fereastră. Se închină
la icoana din firidă și se întorc în lumea lor.
La înapoiere, femeile zăresc de departe
o luminiță în geam. Aleargă înnebunite.
Se tem să nu se fi trezit copiii și
să fi dat foc casei. Doamne, apără și păzește!
Își fac o cruce netedă și mare
cît răspîntia de drumuri. Odată ajunse acasă
se liniștesc. Își găsesc copiii cuminți
mîncînd fie un măr, fie o gutuie.
Sărmanele femei! N-or să știe niciodată
că au tămîiat și au plîns niște morminte goale…