Mai lasă-mă iubite, să bântui pe trotuare
Fără să mă gândesc de vreau sau nu să văd
Perna șifonată, cafeaua prost făcută
Și resturile de mâncare ieftină pe masă.
Nu pune jug pe gâtul meu căci greu
Am să îl pot purta și îmi va face rană
Și nici a ta privire...și-acum bagă de seamă...
Nu are să vindece ce-mi faci...
Ai retezat cu sete tot ce ne-a stat în cale
Și eu ți-am spălat calea de tot ce-aveai murdar,
Dar fir-ar el al naibii de drum,c-acuma-mi pare
Că stau pe loc și nu-i nimic să-mi spună că mă-nșel.
Vezi tu,noi nu mai mergem acum de dragul nostru
Ne îndreptăm mecanic spre tot ce-aveam în plan
Și ne-ntrebăm de planul mai are acum o șansă
Când ne urâm, mințim, ne înjurăm cu drag.

Privea agonizant plopii de la geam
Și le număra frunzele:
Una două trei...una două trei...
Pentru că din când în când se împiedica în cuiburile de guguștiuci.
Nu știa unde se afla....dar își amintea vag, ca din basmele spuse în silă de bunici
Când te-njură în minte sperând să adormi mai repede...
Oricum, cântecul de guguștiuc îi părea cunoscut.
Una două trei...una două trei...
Trecea timpul...
Uita să se întoarca acasă...pentru că refuza să mai spună că are un cămin.
S-a pus în fund în mijlocul drumului,sătulă...
Așteptand să vină ceva să o motiveze să meargă înainte sau să schimbe cursul vieții ei...
Una două trei...una două trei...

De jos priveau spre geam străini de ea, de ei.
Era ceva frumos în simplitatea ei.
Dar frunzele cădeau...și guguștiuci plecau,
Dar ea tot număra senilă:
Una două trei...una două trei...