Mă privea din ușă,
cu capul ușor înclinat,
parcă mai surâzătoare decât altădată,
copilăroasă și simplă,
cum o știam,
cum mi-o aduceam aminte după atâția ani
de absență,

îi citeam în ochi nerăbdarea de-a ne juca de-a recunoașterea,
și, doamne, cât o recunoșteam!
fiecare buclă zbârlită,
gestul leneș cu care o dădea la o parte,
promisiunea căderilor în infern scursă pe buze, pe sâni,
pe mugurii neîmpliniți ai unui trup de femeie
care i-a fost întotdeauna prea mare,
și de care, totuși, n-o auzeam plângându-se niciodată,

mă privea și-o priveam
și-aș fi vrut s-o strivesc în brațe,
să mă umplu de ea și să se umple de mine până s-or revărsă
toate nopțile văduvite de zilele noastre,

aș fi vrut să mă nasc
aici și acum,
într-o clipă curată a nimănui –
nici a mea, nici a timpului,
și ieșind din găoace cu ochii lipiți,
căutându-mă în întunecimea trezirii,
să o simt iar, sprijinită de ușă,
surâzătoare și simplă, copilăroasă cum aș fi învățat să o știu,

cum învățam să o recunosc,
pipăindu-i umbra pe îndelete,

fără să mă-ntrebe de ce-mi curg lacrimi din degete,
de ce râd și plâng și-mi ascund sufletul,
poate de teamă că nu m-ar mai ști,
poate de teamă că ar intra azi și mâine s-ar răsfăța la porțile altor vise,

mă privea din ușă,
cu capul ușor înclinat,
și eu zâmbeam, ca să nu mă gândesc la nimic,
pozam timpului care mă picta absent
în ziua când am primit fericirea în vizită.