Izgonește-mi vântul, izgonește-mi ploaia
dar nu mă izgoni azi
când am venit.
Izgonește-mi ochii
dar nu-mi izgoni orbirea
Izgonește-mă ieri
dar nu azi,
pentru că azi am venit
să-ți fiu în elegia ta
încă de la început.
Am sosit de pe ultima treaptă
ca să învățăm să zburăm;
tu vei fi numită - cea sortită
eu - cel ce a coborât.
Am stins lumina
ca să putem să înălțăm cămașa de forță
ca pe un zmeu
- înalță-mă ca apoi să mă poți cuprinde
între visele tale,
de atunci când te așezai în genunchi
- îngenuncheai tăcut, pe rând,
zi după zi
în fața privirilor mele,
ca și coborâtă dintr-un teatru grecesc.
Aveam sa fiu poate cel care te minte
zi după zi - noaptea însă făceam dragoste
în coșmarul meu antic
Tu puteai să spui - a zbura
a te arunca de la pervazul oglinzii
a încheia...
câteodată brutal, câteodată absentă
câteodată ieri....azi…
și mai ales în noaptea în care te-am vrăjit.
Am fost ales sa spun vrăjile încet
să pot aprinde lumânarea
de câte ori vreau
și să te numesc - cu alt nume
decât ești
Însă în arena asta nefirească
am simțit că vântul nu-mi moare,
că ploaia mă arde
că eu te văd
numai atunci când
mă blestemi
să fiu...
să dorm...
să joc încă o dată
piesa asta.