fata cu plete albastre
ochii-și îndreaptă pe întinderea lacomă de iubiri nemărturisite ale mării.

pescărușii au spart coaja întunericului rotitor din adâncuri,
și-au scuturat aripile de boarea fragedă a dimineții.
liniștiți planează pe umerii ei catifelați, umezi și unduitori.

degete delicate mângâie balustrada falezei.
parcă săgetată de o presimțire, întoarce capul spre mine:

urc scări de piatră croite în cerc-vreau să ajung la ea, să privesc cerul prin fereastra ochilor ei.
nu cumva cobor?
știu că, undeva într-un punct diametral
mă asteaptă,
greutatea să-mi ia din cârcă:
prea multe primăveri m-au înconvoiat.