In clipa ce crezut-am ca se sfarsise chinul
Zaceam pictat cu creta pe ziduri de biserici
Si n-oi mai fi martirul-bufon ce-l vru destinul
Tot tavalindu-l sortii cu nervii lor isterici!

Prea-marele si greul, prea-plinul meu rotund
A vrut dar nu-ncapu-se sa se-odihneasca-n floare
Si-arsura mea smerita s-a revarsat prelung
Intr-un desert sangvinic de rosu sterp si sare.

E-o lege-a asortarii ce inca ma afunda?...
Sleit, mai nasc putere si tare-i de mirare
Nu stiu nici eu principiul ce-n mine tot abunda
Ca arlechin al vietii in vesnica ardoare.

Cand insusi Universul tasnit-a din secunda
din care veac de lacrimi iubirea ma inunda?