Când pleoapa nopții săruta pe frunte clopoțeii,
În vârf de brazi vântul cânta, ca să adoarmă mieii.
Crăiasa nopții se ivise într-un alai de stele,
Luceafărul o însoțea mai mândru decât ele.
Când ciobăneii în cojoace torceau visând departe,
Îi gâdilau în piepturi doruri și ofuri grele-n noapte.
Treziți de dorul de acasă și de lătrat de câini,
La drum porneau pe roua dimineții
Cântând cu jale adâncă, treceau munții bătrâni.
Cu fețe roșii ca bujorii și flori în pălărie,
La vale coborau ciobanii, mânați de steaua voii.
Pe plaiul mioritic mânau turma de oi înspre izvoare clare,
Și fluierele se jeleau, ca-n Mărginime pe la noi.
Visând la mândrele din sat, lăsate plânse-n poartă,
Doineau din fluiere cu foc, rugând timpul să treacă.
Doar năfrămuțele din brâuri le mai stingea din doruri,
Căci poartă-n ele mir de flori, ecouri și ecouri.

05-03-2007