Vin înspre tine, Doamne, cu speranță
asemenea săracului la moara din sat
să-și macine sufletul ca pe un bob de grîu
uriaș.
Nu mă respinge
dacă în loc de lacrimi plîng cu pietre,
ori îmi simt ființa trecînd,
cu repeziciune, dintr-un fel de a fi în altul.
Ce vină am eu că materia
își strigă, pînă la descompunere, numele?
Că stelele se sting încet-încet
ca niște femei părăsite?
Hai, calcă-mă pe creștet, Doamne. Lin.
Mi-e dor de mine ca de Celălalt.
Și-mi pare că îmi trăiesc viața
pe măsură ce-o uit.