când pleci așa mult de-acasă n-ai ce să ceri nimănui
îmi spunea tatăl văzând că m-am îndrăgostit

pe sânii ei curgeau râuri pline ochi cu oameni înecați
puneam lemne pe foc strângeam hainele ude în dinți
și refuzam să plec pe podurile de pe care priveam orașul
releele de pe creasta pădurii
fantomele care alergau pe șina trenului
și mâinile mele

două bacante reîntoarse la jar
la ciupercile mari de sub frunze la paturile moi din râu
nu moșteneam mirarea și nici coloanele
lutului întins
un cal numai piele și os sub trupurile speriate de pielea noastră
ca o sârmă ghimpată

doar sânii i-am atins undeva între spaimă și nerăbdare apoi
i-am prins în cleștii de rac și i-am morfolit disperat miroseau a struguri
zdrobiți de o foame ridicolă
ea se ridica și rămâneam cu gândul
la mâncarea mamei aburind dincolo de pădure

tavanul mic al cerului șiroia prin ierburi icnete de sălbăticiuni speriate
pietrele apei se dezlipeau de tălpile ude și loveau somnul
mă chema de acasă un câine care urla a moarte
pentru prima oară
de unde știa
de unde știa