Am tot vârtejul acesta aici, trecătorule

Iar va trebui să suturez răni
răni în forma stelei radiante dintr-o fereastra crăpată lovita de piatră
ce-am să mă fac cu atâtea fisuri de tăcere și timp
cu atâtea distanțe
oglinzile se înnegresc fără lumina și nimb
și-atunci vine moartea, gheara
care sfâșie catapetesme când se stinge lumina,
fiara care trage ușa o închide și aruncă cheia definitiv
gura rece care mă pândește în toate depresiile
ca să-mi dea sărutu-i oliv
în lunatica-i pândă de sânge, în noapte
aud serafimul cum plânge


Trebuie să cos rănile acestea
pot
pot să iau de subsuori primăvara,
să-i pun cămașă de ambră subțire
ochi de miere, s-o duc ca pe-o oarbă în cimitire unde să țină lungi
verzi conferințe despre înviere
în fiecare zi a anului, dacă se poate
pană au să audă și morții-n pământ
cât de mult urăsc fisurile

Râzi?
se alungă neauzit râsul tău cu tristu-ți surâs
în stranie dualitate, înger și înger căzut
aproape ucis
fragil sprijinit de scoarța de lut și-o cârjă de vis ..

Fisurile crude, ridurile, pumnalele-n spate
zidurile, setea adulmecând carotide,
unghii murdare înfigându-se-n corduri
devorând zilnic învinși ca pe pâinea cea de toate zilele
(Doamne, nu, asta nu)
si unghii de diamant jucându-se cu inimioare candide
umflate, baloane colorate sau baloane de săpun
în suflete de bărbat sau femeie
pe care adevărul de-o clipă
a desenat curcubee
și poc..!
și-nu-mă-mai-joc
cu roz bombon și râsete de heliu
și tot teatrul din viață
absurd

Am tot vârtejul acesta aici, trecătorule
îți spun toate acestea ție,
celui care porți între cămașă și piele
ca pe-o veche fotografie îngălbenită
tristețea.