Ce tristă e tăcerea în camera cea neagră,
iar zborul presimțirilor cât este de încet.
Colindă fanteziile prin liniștea cea sacră,
oprindu-se-obosite pe-o frunte de poet.
Ah, câte frunze-s veștede în pomu-nțelepciunii
și câte raze-s palide în lumina iubirii.
În astă lume-s trainice splendorile minciunii
și strălucesc pe bolta ei stelele înrobirii.
Poți să clădești cu al tău gând un turn de idealuri,
nimic tu nu vei realiza când realul lovește.
Un râu de foc de-ai revărsa în sufletele-valuri,
în ele nici un ideal și nici un vis nu crește.
Ce tristă e tăcerea în camera cea neagră,
tot cred că am să mor uitat și-nsingurat.
Colindă fanteziile prin liniștea cea sacră,
lăsând în a lor urmă adâncul destrămat.