Cuvântătorule e seară sau ce mi se înfățișează
Când disperate goluri negre fac iarna văduvă și rea
Nisipul îmi astupă ochii, e secetă în gura mea
Oglinzi reflectă umbra morții, pe buze, brume-mi sângerează.

Eu aș urca dar se coboară, prea iute, peste mine, frig
Ceva nelămurit, scârbavnic, mă trage-ntruna spre pământ
Să uit c-am mai știut vreodată cum să jelesc sau cum să cânt
Și numele să-mi fie frica de-a încerca să vă mai strig.

Negru de fum, o lepră lungă și nici un tren nu mai aștept
Ce-a fost să doară e o rană, un loc curat de rugăciune
Prin care au cântat odată lebede tinere, nebune
Și s-au sfârșit încet dar sigur de-o boală crâncenă, la piept.