Încă mai dor vânătăile căderii mele
de pe marginea cunoașterii. N-a fost
să mă-mbăt cu isop și fum de tămâie,
fiindcă nu am aflat taina în
care Te-nvălui și de ce ții cu tot
dinadinsul să învii muritorii.
Orice cădere poate fi o victorie
dacă plânsul durerii ți-a luminat
conștiința celui care-ai fost, mai
nainte să fi urcat muntele vrăjit,
în inima căruia stăruie și numele
destinului Tău.
Ca să aflu toate acestea,
trandafiri am dăruit vrăjmașilor!
Spinii mi i-am pus sub tălpi,
să-nțeleg mai bine,
ce-i calea pe muntele suferinței
și cine se cuvine să poarte coroana.
O, Magule! De ce ai așezat înaltul
ademenitor, în calea neputinței mele!?