Cerurile plâng, acum parcă pleacă,
soarelui i-au murit razele blânde,
refrenele mute din saci cu nimicuri,
au pus în uitare surâsuri plăpânde.

Tăcerile sunt purtate pe priviri,
deși miezul nopții e străveziu,
comoară pare numai lacrima,
glob ce răsare spre seară târziu.

Doi muguri mai caută iubirea
icoana obosită o au legământ,
stau pe ramuri dar nu s-au copt,
nu-i verosimil dorul pe pământ.

Să ne facem castelele pe munte
supravegheați de-un simplu nor
cu rezonanțe pe ecou de mare
și mlădițe așternute în pridvor.

Dacă răsare pacea din nădejde,
soarele cu lumini care nu pier
va da universului un zâmbet,
nouă pe pământ iar lui pe cer.