Cântecul lebedei



Trezește-te, zeiță! Vin și îmi bea apa vieții!
Căci toate frunzele ce mor
În fulgi îmbracă răcoarea dimineții
Dar tu te pierzi în soare, ne lași cuprinși de dor,
Ne lași cu ochii prinși de înălțimi tăcute,
Ne lași pierduți în lumi…necunoscute!


De ce îmi pleci acum când nu demult
Ne-am salutat și ne-am zâmbit întâia oară?
Mi-a mai rămas tăcerea s-o ascult,
S-aștept apoi și ea încet să-mi moară!


Și dacă mă auzi, aș vrea să știu
De ce-ai plecat și viața-i luat cu tine
În urmă ai lăsat un gol pustiu
Nu ți-a păsat la cei ce țin la tine?


Sau poate crezi că cerurile-au dat
Mai mult decât să poată ca să ducă
Sufletul tău de prunc împovărat
Și-acum durerea-n urma ta usucă
Pe cei ce te-au iubit și te iubesc
Și dacă nu vom mai vedea a ta privire
Chiar dacă ochii nu îți mai clipesc
Nu te vei pierde-n amintire!