Și mă iartă Doamne, Tată,
că eu, boțul cel de lut
îndrăznii să-ntreb olarul :
“Pentru ce m-ai mai făcut?”
Ce sunt eu? Pumn de tărână
ce îl suflă vântu-n zare,
doar un ciob de oală spartă,
ce-i călcată în picioare.
Fir de praf în drumul lumii,
în deșertul de nisip;
cine-s eu să vărs azi lacrimi,
să mă zbat, să plâng, să țip?
Când Olarul pune lutul
sus pe roata Lui măiastră,
Știe firul de țărână,
de va fi ulcior sau glastră?
Știe el, mărunt grăunte,
de va fi de vre-un folos
sau va fi un ciob nevolnic
dintr-un vas căzut pe jos?
“-Lut ai fost, pumn de țărână
ridicat de lângă drum,
Dar în mâna Mea divină,
tu nu știi ce ești acum?
Þi-am făcut un chip asemeni
cu al Meu; ți-am dat viața.
Te-am făcut al meu tovaraș
în grădină, dimineața.
Nu mai ești pumn de țărână,
nu mai ești un ciob de lut,
ci ești fiul Meu, prin jertfa
Celui ce-i Întii născut!
Nu ești singur, sunt cu tine.
De ești slab și în durere,
Nu uita că Eu sunt Totul
și în Mine e putere!
Þi-am promis că tot ce vine
peste tine-i de folos,
chiar de-i greu, tu ține pasul
și vei fi mai prețios.
Nu scurta din lemnul crucii,
ca să-ți fie mai usor!
Fiecare bucățică
iți va fi de ajutor.
Nu te frânge sub povară,
nu-ți mai plânge chinul greu.
Ai uitat că lângă tine,
șade Însuși Dumnezeu?
Dacă El îți ține partea,
cine-ți șade împotrivă?
Nu mai fi ca o epavă,
părăsită în derivă.
Pentru toate este-o vreme.
Va veni și vremea ta.
Azi e timpul pentru lacrimi,
mâine poate-o iarnă grea,
dar după oricare iarnă,
vine totuși primăvara.
Va veni și vremea-aceea
ce-ți va ușura povara.
De-ai în inimă speranța
și iubirea și credința,
Nu este durere-n lume
ce să-ți biruie ființa !”