În ultimii ani am observat că apar tot mai multe filme roz din categoria pe careaș numi-o, clasic, consolatoare. Este vorba de povești fantastice, difuzate de obicei între Crăciun și Anul Nou, bazate pe efecte speciale, în care un om care moare într-un accident se întoarce pentru puțin timp pe Pămînt, ca să-și termine treburile și să-și ia rămas-bun de la familie sau filme în care ai o discuție
etică cu îngerul tău păzitor și devii bun sau filme în care te întîlnești cu Moș Crăciun.
O categorie înrudită sînt filmele pe care le-aș numi, freudian, compensatorii: oameni care redevin, miraculos, cu 25 de ani mai tineri sau puști care gustă cîtva timp deliciile vieții adulte, crescînd, într-o noapte, cît alții în zece, sau inși transformați în cîini cu grai etc. Toate aceste istorii au o latură moralizatoare, ca basmele, și personajele lor își fac de cap în toate lumile posibile. Am imaginat și eu un astfel de film și tare m-aș bucura (pentru că vorbim de posibil) să-l văd cîndva realizat.
Eroul nostru sau eroina, cum doriți, are un dar aparte: vede sufletul omului,(așa cum se spune că unii văd aura),vede "interiorul" lui întrupat într-o figurină umană, asemenea unei păpuși vii. Această păpușă e ca umbra, veșnic prezentă și se vede numai într-o anumită lumină. Problema e că figurina-suflet nu seamănă mai deloc cu omul care o poartă. De aici o serie de efecte comice (filmul meu ar fi o comedie): ai vedea vedete hollywoodiene sclipitoare, cu niște pocitanii de păpuși cocoșate sau cîte un "marginal" ridicol și ponosit purtînd pe umăr o păpușă frumoasă ca un Apollo.
Mărimile acestor suflete ar varia, de asemenea, de la pitic la uriaș. Ca filmul să nu fie prea schematic, poanta finală ar fi ca eroul/eroina să descopere că există și oameni care sînt identici cu păpușa sufletului lor sau și mai bine, oameni care, cu timpul, ajung "să-și semene", să-și pună în acord interiorul-figurină cu trupul.
Povestea de dragoste o puteți imagina și dumneavoastră.
De altfel, o idee oarecum înrudită le-a venit unor reporteri de la o revistă de cinema. Ei au fotografiat anumite părți mai puțin vizibile din corpul vedetelor și le-au pus alături cu imaginea întreagă. Era vorba pur și simplu de mîini și de degetele de la picioare. Te apuca spaima văzîndu-le. Vă asigur că era o idee răutăcioasă: pînă și un erou dostoievskian, unul din frații Karamazov, era nemulțumit de degetele lui de la picioare și îi era rușine să și le dezvăluie în public. Mai ales degetul mare îl nemulțumea nespus. Cît despre călcîie, recitiți din jurnalul lui Radu Petrescu secvența în care toate femeile sînt privite începînd de acolo. . Jurnalele intime sînt, prin convenție, sincere. Asta ar însemna ca după ce le citești să obții, alături de imaginea convențională a unui om, și o figurină a sufletului său (ierte-mi-se termenul mistic) de tipul celei descrise mai înainte: mare sau mică, pocită sau fermecătoare, schiloadă sau întreagă. Procentul în care imaginea publică și cea "intimă" coincid ar fi destul de mic, doar cîte o excepție care să confirme regula. Or, nu se întîmplă deloc
așa. Ceea ce descoperă cititorul sistematic de jurnale este că barierele sincerității unui om față de sine însuși sînt la fel de mari și aceleași ca barierele sociale ale sincerității.
Uneori cu mult mai mari. Toată lumea știe că politețea și regulile elementare ale omului civilizat sînt o piedică serioasă pentru sinceritate. Sábato a imaginat într-unul dintre romanele sale ce s-ar întîmpla dacă oamenii ar începe să fie sinceri chiar și numai în formulele de salut și dacă, în loc să repetemecanic, "Mă bucur că v-am cunoscut", ar începe să nuanțeze după cum le dictează inima (citez din memorie): "Am o anume bucurie să vă cunosc, dar nu cine știe ce" sau "Nu mă bucur deloc să vă cunosc!" sau "Blestemată
fie plăcerea de a vă fi cunoscut" sau "Deși mă bucur să vă cunosc, m-am bucurat cu mult mai mult cînd l-am cunoscut pe fiul dvs." etc. Același lucru e valabil și în jurnalul intim, în care omul se presupune că își face autoscopii ca să se cunoască.
Închipuiți-vă cum ar suna o mărturisire de tipul: "N-am nici o plăcere să mă cunosc", "Mă bucur ca m-am cunoscut, dar mult mai mult mi-a plăcut să-i cunosc pe Joyce, pe Kafka sau pe Virginia Woolf". La fel se întîmplă și cu celelalte reflexe ale civilității
(generozității) noastre: nu-i spui unui bolnav că arată rău, nu-i spui unui Uriah Heep că nu e deloc plăcut să dai mîna cu el, nu faci tam-tam cînd constați că interlocutorul tău plin de bunăvoință e absolut idiot și că te calcă pe nervi. Aceleași tendințe funcționează și cînd interlocutorul tău ești tu însuți. Ce te faci dacă îți dai seama că nu ești cum sperai, că te enervează propria prezență? Pînă și reflexul bîrfei funcționează bine în jurnal și mulți eu se bîrfesc cu voluptate fără să ia prea în serios ce zic, apoi se pupă și se împacă toți eu cu sine, ca în Caragiale.
Singurul cîștig al sincerității în jurnalul intim se leagă de tu.
Despre celălalt se vorbește sincer (firește că sincer nu însemnă adevărat):
"N-am nici o plăcere să-l fi cunoscut, e un ticălos etc." Dar cînd sinceritatea față de celălalt e dăunătoare pentru propria imagine-figurină, atunci e amendată drastic. Presupun că jurnale cu adevărat sincere nu ar avea decît oamenii primitivi, necivilizați și copiii, a căror cruzime e o formă de sinceritate. Dar cum aceștia nu prea scriu jurnal, sinceritatea față de sine a însemnărilor intime rămîne o utopie.