Cerul era acoperit de nori plumburi,
Nu era lumină care să-i pătrundă,
Nici vânt aprig să încerce să îi stingă,
Să apară luna cu razele-arginti,

Să-mi dea o rază când umbra mă-conjoară,
Cheia lanțurilor cu care sunt legat,
Izvorul rece-al sufletului meu secat,
Să nu lase-n noapte speranța să moară.

Voi cădea în liniștea indiferenței?
Mort viu să fiu, pierdut în noaptea-adâncă,
Oase și cruci umbra nopții să-mi aducă,
Să îmi construiască un sicriu speranței?

Îmi trec acum prin minte și mă înfioară
Teribile gânduri de licantropie,
Să urlu la luna ce plină reînvie
În timpul cel din urmă, în zbaterea finală.