DIN INIMI SUNA
primului vers, ultimul gand da forme,
din lira creatoare aduc omagii vietii,
cu dulci caderi dispar din realitatea cruda,
versul meu e otrava care da moarte mortii.

versul meu e cerneala care imi scrie numele
adesea privit ca umorul sec al unei drame,
adesea sarcastic rostit de omul condus de orgolii,
niciodata inteles, ca sunetul prea fin al unei game.

gandul, ca-ntr-o oglinda a clipei reflecta eternitatea
in vejnicul prezent ce-nghite viitorul si trecutul,
doua iluzii care ne domina precum un vierme,
caci prada suntem noi, prea slabi sa tinem scutul.

suntem materie imbalsamata in elixirul spiritual,
in noi purtam constiinta ca martor la vamile ce vor veni,
viata i-o evolutie a sufletului spre autocunoastere
numai atunci cand singur, toate le vei trai.

fiecare se-ndreapta in viata spre un anumit ideal
format din vise, imagini si prea putine exemple
se pot apropia doar cei care au har
restul ne pierdem in oceanul prea-crudelor regrete.

paradoxal; mai straluceste inca o raza de lumina
in ochii mizerabili, scarbiti de-atata ura
cand inevitabil dispar in propria singuratate,
ma regasesc pe mine intr-o lume mai buna.

non-timp in timp calatorind prin spatiu,
cu ochi-nchisi privesc alte taramuri,
din muzica tacerii usor se naste dansul,
iar stele sute curg in celestele rauri.

si totul; totul e noapte, durerea capata forme,
batranul univers, provocator de extaze mirifice ca-n povesti
sub aripa timpului subjuga omenirea la moarte,
vegheati de nevazute umbre, credem in ingerii ceresti.

traim o drama, noi, risipitori ai clipelor ce trec
ratacim printre anii ce tot mai multi se-aduna
fara dorinta murim sigur si lent
noi traim moartea care din inimi suna.