nu las condeiul nici când rup o floare
nici când piciorul mi-l strivește-o piatră
așez tihnit cuvintele pe vatră
să încălzească roua din ponoare
sub cerul liber dorm în câte-o șatră
nu în palate străjuind odoare
mi-e versul licăr care-n trup nu moare
ne-nfricoșat când haita-n beznă latră
veghez secundele să nu le-njuge
bătrânul zeu sub roți și coviltir
și nu mă tem că slova-mi va distruge
cuminecarea-ntinsă în potir
doar cel slujindu-i timpului ce fuge
e temător de-o creangă-n cimitir


5 august 2005