nu reușesc să trec peste frunte. nu văd soarele ud, se-ntâmplă să plouă de prea multe ori când nu dorm, se întâmplă să fie alt sens de rotație a umbrelor și alte meridiane de parcurs. îmi lipesc ochii de sticlă. fiecare deget desenează altă linie a apei. aș traversa o mare, aș fi precum Navigatorul, de jur împrejurul urmelor de țărm. nu m-aș apropia decât la ora când orașul s-ar descoperi nud și singur. aiurez.

sunt aici, stau în spatele meu. răstorn soarele pe genunchi.
îi povestesc despre hexagonul umbrelor.


el nu înțelege, îi este foame de culorile alungite din palmele mele. i le dau pentru o zi, să le îndepărteze de mine, să mă lase într-un cearcăn auriu. și, din ochiul meu revărsând un fluviu, el va înfășura fiecare rădăcină de om. de aceea nu pot clipi, nu mai pot închide pleoapele complet. am de văzut rădăcinile de aer ale celor de dinainte, ale celor din urmă. am de văzut cum ard strigătele în visul tău rău.

ar fi trebuit să privesc în oglindă, noaptea. să îmi văd sunetele. nu știu niciodată cum reverberează dincolo. nu le aud încă îndeajuns de vii. parcă aș vorbi aici, în mine, dintr-un tub de bambus. către ceață. totul se propagă deformat, mă aud amplu, din alt ecou.

cineva mă apropie simbiotic de mine. mă recunosc în vocale. sunt două femei, jumătate întoarse spre nimeni. unele sunete rămân fixate în oase. altele rămân în cealaltă femeie. nu știu niciodată cine trăiește, eu sau dublul meu. sau e un al treilea, ca un strat hologramic, imperceptibil, subțire și niciodată îndepărtat?