poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-11-28 | | Sonatina I Desigur că sudoarea frunții mele O simt ca spinii. Dar valorez prea puțin cât să merit cruci, Le va rămâne copiilor mei sa facă șotron Din oasele mele albe și să sară,ultimul pătrățel Fiindu-le direct mormântul – capăt de linie, așadar. Așa cum păianjenii se nasc din praf și uitare, Eu m-am născut din uitarea-ncăpută în spațiul Dintre două bucăți de parchet unite stângaci. Mâine te vei ruga să plesnești, doar ca să te încrunți Din toate părțile la mine, zar înnorat tridimensional. Te vei ruga să mă uiți și-mi vei scoate amintirea-n stradă Ca pe o mobilă veche și te vei ruga și să plouă, Ca să mă spăl și să curg la canal. Atunci conștiința ta va striga :coș, semn că acolo mi-e locul. Drumurile care merg spre casa ta se mulau cândva după Forma bătăturilor tălpii mele. In ele păstram sămânță De brazi în speranța că vom planta o pădure în care să fugim Și tălpile tale râioase îmi vor ține de ceruri. Tăcerea ta, mai ales la telefon sponsorizează Pânze de păianjeni, de aceea cresc așa viguroase, De parcă îmi încărunțește casa de albeața lor. Te sun adeseori ca să-ți aud tăcerea și aud cum îi dai haine Maimuței din planșa furată pe-a IX-a să semăn cu ea. Părul îmi crește pe bază de tăcerea ta, Inghițitul tău în sec e moara care-mi învârte sângele. Merele din compotul pe care îl mănânc dau înapoi Spre-a se zbârci și-a auzi târâre de șarpe. In craniul meu bate servitoarea c-o lingură Când e să-I cheme la masă pe alții, iar între oasele mele Tu vei sări, sfărșitul lumii te va ave aca răvaș In plăcinta vieții care Se umflă din aluatul moarte Păianjenii, în schimb circulă cu singurătatea noastră Ca noi cu trenurile, ca mitul cu spinii. Sonatina II Copiii au prins cerul de limbă. Dumnezeu îmbătrânește în pescari Si tinerețea mea modifică teascuri pentru a putea Să strângă oameni spre-a face vin din ei . Prin binocluri ne uităm la stele Si vedem cârpe-n locul lor,duminica Se răzuiește pe coastele noastre Ca morcovii pe răzători. Sângerez învățat, îmi voi da doctoratul Cândva în sângerare ca să aibă Gondolele voastre pe unde pluti Si fiii gondolierilor ce băga-n stomac. E o desțelenire, limbile noastre au noduri In capete, vor face pescarii năvoade din Faptul că tăcem, tăcem, tăcem Până se-nfundă toaleta de-atâta tăcere. Moartea joacă scrabble și mereu îi iese numele meu, Mereu ca zestre lăsăm oase, cum pruna Ca zestre sâmbure lasă, La noapte ninsoarea te va învineți dacă vei dormi în mine, Fiindcă eu dorm deschis și-n vânătăile tale Mucurile de țigară aruncate pe jos se vor târî Să se închine la dumnezeul lor Care nu-mbătrânește niciodată. Sonatina III Intr-o dimineață m-am pomenit cu timbre pe frunte, Timbre pe ochi, pe gură, pe nas și pe iluziile reci. Timbre pe instincte, dar mai ales pe umbră, lipite Mai atent și din acelea cu zimți. Timbre erau lipite pe obiecte, pe noptieră, Pe tine, pe sânii tăi erau mărci poștale topite De emoția de a fi pe tine, și tocmai de-aia cleiul timbrelor Era din oase timide, vulnerabile, ce tremurau . Pe cearșaf, pe așternut, pe sudoarea noastră, Care e noroiul subtil al dragostei, peste tot erau Timbre lipite, pe uși, pe cercuri, chiar și pe cerul Pe care l-am văzut închizând fereastra. Timbre multe, dar unde mergem,cine ne expediază Si unde ? Că am văzut timbre lipite și pe cutia poștală, Si pe poștaș, chiar și pe destinatar Si am văzut timbre lipite și pe timbre. Unde or merge timbrele de dedesubt, dacă au ajuns și ele să fie Timbrate ? Unde mergem cu toții lăsându-ne șireturile desfăcute In speranța că ne va da cineva foc Si ele vor deveni fitile ? Desfac o portocală –pe sâmburii ei timbre ! Laptele mamei curge timbrat ! Carnea pleacă din noi –tot timbrată ! Doar după ce nu va mai fi nimic , Lumea va fi o mașină de făcut timbre care Se va învârti în gol. Pe cine va mai expedia, dacă noi Am fost expediați via pământ . Își va pune și mașinăria asta hodorogită un timbru pe frunte Si se va autoexpedia în cutia poștală a ursitei. Iar înghițirea mea în sec în prima dimineață de după beție Va fi ultimul imn cântat omenirii, timbrată și ea cu negi Cine va primi atâtea lucruri expediate va avea nevoie de mulți Ochelari sau poate ne va lăsa nedesfăcuți, + toamna. Sonatina IV Imi voi nota într-o agendă de câte ori Ti-ai stins țigara-n mine, N-ai prea vâzut tu scrumiere ce dor. Eu îți spun că inima imi arde pentru tine Si tu îți apropii țigara de ea s-o aprinzi. Odată și-odată îți vei aminti de mine Ca de furatul merelor de la vecini, Lucru întâmplat la un capăt al vieții, Opus de acela la care tu ți-l amintești. Câtă scârnăvie în răsfoirea asta de trupuri Care se mai dă și citire. Sărim pasaje întregi de carne,citim dacă se poate Numai titlul, ne rezumăm la nume Si-așa, din una-n alta, ajungem să ne fumeze țigările pe noi, Tigări care, spre-a nu se-mbolnăvi de noi Ne pun la capăt filtru –viețuirea. Desigur, iubirea, idealul – fum ! Sonatina V Din lipsă de zei, mă-nchin la ramele goale, Din mere citesc numai cotorul, Din cărți mușc numai cuprinsul Si gările îi consideră gări pe oameni. N-ar fi asta o problemă, dar Sângele nostru curge doar între plata a două facturi, În rest el spală toalete pe undeva prin Germania. Iar sufletul nostru spală podeaua cu amintire de castru, Drept cârpă și eu mă mir că n-am la ce să mă-nchin. Din coiful lui Mihai Viteazul, nebunii din spitale Extrag lozuri care să moară primul. După ploile toamnei, streșinile ce coboară Au jgheab în jos către rănile noastre deschise, Toată apa lor să ni se scurgă-n ele, ca și când am face parte Dintr-un circuit al toamnei apelor pe care nimeni n-a pășit. Mâna care ia piatra să dea după un câine uită că poartă Mănuși făcute tot din pielea unui câine.N-ar fi asta o problemă, Dar acvila din stema acestei țări sparge semințe la poarta pieței Ca ultimul borfaș, da, ca ultimul borfaș, bronzat la lumina jegului său. Ce să mă mai mire, decât iarba care crește încă în sus, Decât dragostea mea pentru care mi-ai rupt chitanță, Ce să mă mai mire, când și Iisus pășește pe scuipatul bețivului din colț Și lumea tot mai mult crede crucea cuier și-și agață hainele Putrede și furate ? Sonatina VI Oho ! Miresele se pudrează cu praf de pușcă Si eu nu vreau niciodată o nuntă. Ar fi prea cinic să văd oamenii-n alb Când îi știu atât de negri, ca și când noaptea ar fi un efect Al multitudinii lor, căpușe prinse pe oaia zisă aer. Doresc doar un tort de scrum și să mă Inchid singur toată viața într-o cameră cu tine Unde să te pudrezi cu praf, nu de pușcă, ci cu praf Obișnuit, apoi să mă pudrez și eu cu praf, Ca să acosteze mai lesne-n noi uitarea Si să le scriem pe un bilet : Oasele noastre după ce putrezim, dați-le Unei popicării sau unei grădinițe, așa, pe post de cuburi, Că noi sfere n-am fost – asta așa, ca zestre. Sonatina VII Dungile vieții din palmele mele bătrâne Sunt ațele cu care ridică zmee curații copii Botezați în apa în care Iuda s-a spălat pe mâini, Că doar arginții au trecut prin multe mâini înainte. Ridică zmee și nu le pasă curaților copii Că lacătele sunt mai amenințătoare cât sunt vii Decât viermii cât sunt morți. Degeaba îmi zici tu că dungile alea sunt sfori ce Mă leagă de moarte, eu, vinovat, susțin în continuare că sunt Ațele cu care ridică zmee curații copii Botezați în apa cu care Iuda s-a spălat pe mâini Pentru o altă vânzare, din igienă, Așa cum se spală dentiștii pe mâini între doi pacienți. Sonatina VIII M-am mândrit prin toată lumea că mă iubești, Urlam în ziare, de au trebuit să se vândă cu un CD atașat, Cu urletul meu înregistrat, să mi-l asculte toți, ce bucurie imensă, Voiam să se mărească țara să am mai mult loc de dat sfoară-n țară, De aceea luptam ( cât de cinic) și pentru alipirea Basarabiei. Eram toboșarul numărul unu al faptului că mă iubești, voiam să Se știe peste tot, ca un limbaj esperanto, Dar de atâta bătut toba prin piețe am constatat după un neg al Pielii de pe tobă că ea era pielea ta, Te jupuisem într-o noapte ca să-i pun tobei piele Și astfel te-am pierdut din gălăgia prostului ce-am fost. Și azi mi se sparg înjurându-mă bătăturile mâinii, Făcute de cântatul la tobă când ar fi trebuit să cânt la corpul tău Neauzit și neacompaniat de nimeni. 8 septembrie 2006. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate