Cearceaf alb peste patul negru

Cearceaf alb întins pe patul negru
Ne vrem sub pletele pe care
Unghiile noastre le sapă;
Un punct infinit ne strigă voința de moarte
Căutându-ne ultima armură
Pe care-am purtat-o când
Norii erau sub picioare.

Ne spunem bravi bărbați
Când în noi femeia naște mistere,
Ne credem viteji
Fugind de corbii miresei
Pe care am sărutat-o când
Cearceaful încă nu era haină.

Matur ne pare întinsul
Neînțelegându-i ceea ce-l închide.

Patul ud înnegrește cearceaful
Și setea ne cuprinde haina,
Îmbrăcați în armura de bravi,
Pe cai ce și-au pierdut scheletul…
Alergăm
Spre punctul ce ne strigă infinitatea.