printre mesteceni veneai astă-noapte
cu părul tău roșu însemnai drumul
precum o fugă de vulpe iarna peste zăpezi

se deschideau pietrele mamă și coboram în gesturi tăcând

ne-am ridicat colibe în loc de cetăți
am săpat în deșerturi fântâni fără apă
acum iată ne așezăm la fereastră și aprindem soarele

dinspre departe se aud venind sărbătorile oamenilor
carnea noastră se dă hrană vieții cu duioșie
ne reîntoarcem în tabloul cu fructe și flori uscate
resemnați ascundem cuvântul în negre odăi

se deschid pietrele mamă
la marginea lumii se face dimineață

coborâm în tristețe ca într-o biserică

nu mai e nimeni aici