Cind am plecat, era o noapte fara lună. Si marea a incercat zadarnic sa ma faca sa ramin legindu-mi gleznele cu lanturi de spuma. Caci in locul de unde nu as fi vrut sa plec niciodata, doar trupul meu invins a ramas prabusit pe nisip ca o statuie sfarimată, cu pletele pline de sare si scoici alungindu-i umbra intunecata.
Iar sufletul meu a zburat departe sa-si caute lumina pierdută in indepartatele insule ale paradisului. Insa oricit a ratacit pe nestiutele plaji salbatice, oricat l-au nins florile inmiresmate de portocal nu si-a regasit linistea. Si într-o zi a zburat sus de tot, pina la Dumnezeu si l-a rugat sa-l lase sa se-ntoarca sa traiasca mai departe nedespartit de ceea ce a iubit atit. Si-atunci din miinile lui Dumnezeu a zburat inapoi spre lume un fluture cu aripi stravezii.
“Te-am făcut incolor ca nimeni sa nu poata sa te vada, dar odata ce pleci eu nu mai am putere asupra ta; va trebui sa lupti singur sa ramii astfel. Nu uita ca nu esti un fluture, ci un suflet si daca vei fi vazut va trebui sa te intorci fara ca mai apoi sa-ti mai fie ingaduit sa pleci a doua oara. Si pentru asta trebuie să ramii mereu bucurie si lumina. Sa nu ingadui nici unei tristeti sa te atinga caci numai ea ti-ar putea aduce inapoi culoarea aripilor. Fluturii stravezii sunt fluturi fericiti”.
Astfel m-am intors lingă tine, sa te veghez pina in ziua cind vom fi amindoi fluturi zburind spre paradis. Si iarta-ma daca, pentru a-mi pastra starea de fericire, trebuie sa-mi inchipui ca incă ma iubesti. Si ca dacă atunci, demult, intr-o noapte fara luna, nu m-ai cautat sa ma chemi inapoi, a fost numai pentru ca n-ai stiut unde am plecat.