ce mai poți spune când e liniște când merele pe care
le mănânci ajung într-un loc care te face să
lași în urmă pe marginea trotuarelor
crengi și rădăcini de care se-mpiedică
mașinile de tuns iarba

nu sunt în stare să ud plantele
să stau de vorbă cu ele ștergând
pervazul cu coatele flanelei
să mănânc un măr din care nu se vede livada
apoi semințele migdalate pe linia vieții
șir irosit

e privirea printre copaci mai liniștitoare decât solstițiul de
vară
departe se aud pași împiedicându-se
un zgomot surd împletit de croșetă
pe mirosul delicat
pleoapa închisă tresare ca la apropierea cuiva drag
mai muști de lângă codița parfumată
simți alunecarea
în liniștea din tine
toate merele se întâlnesc undeva în noi
și ne rod până ne încrudează
până când devenim simple mașini de tuns iarbă