se cuibăresc sub frunze sufletele tale toate
așa, ca o strâmtoare de gene calde și umezite de ploi cu îngeri.
toamna nu mai e toamnă în sensul acela,
ci s-a înfrigurat către tine puțin câte puțin.
eu...am mâncat din nou rădăcinile copacilor de câmpie
din crezul stupid că așa statornicesc pe aici,
am băut structuri alambicate de frază
și mi-am buclat norii exact deasupra frunții.
în rest...nimic nu s-a mai schimbat în palmele mele -
peste ele ard palmele mai mari ale altcuiva;
sub ele lâncezesc palmele tale imaginare,
zvâcninde a...nici eu nu mai știu a ce.
pe drumul ăsta foiletonat de noptile perfecte și tinere pentru alții,
eu văd cum se cuibăresc sub frunze sufletele tale toate
așa, ca o strâmtoare de gene calde și umezite de ploi mereu neașteptate.