Tăcere sepulcrală domnește peste Tot.
În țara mea tarată toate au adormit.
Chiar și cuvântul, sfântul, zace vlăguit.
Trembolent aerul fuge printre degetele reci,
Nimeni n-are chef de vorbă,
Stau aiurea, mă gândesc…
Și tempesta mea tăcere mă inundă iar și iar-
Toate glasurile mele
Stau captive în redoare
Iară o privire rece
Se agață-n depărtare
Așteptând cu nerăbdare
O minune să deznoade
Toată ceastă blestemare…
Vântul să se întregească iară
Cu a mea dulce vocală,
Prin văzduh din nou să zboare
Roiuri, cârduri, oști, șiroaie
De cuvinte trecătoare.

Tot așa trecând prin Viață
Cunoscut-am tot și toate.
Eram, fără doar și poate
Cea dintâi Atotștiutoare.
Cunoscut-am și pe Creangă, și pe Nietzsche,
Caragiale, dinaintea-mi, nu mai ar` nimic a zice,
Eminescu nu ma-nduioșat,
Pe Kant l-am epuizat.
Astfel, într-o zi cu ceață
Devenit-am Autoare.
Scriam despre tot și toate,
Vorbeam mult prea mult, se poate.
Hora mea verbală o jucam meiestuos,
Făr` să știu, vorbeam prea mult, prea des,
O samă de cuvinte fără sens.
Eram vânător caustic-
Cum greșeai, te și mușcam-
Arma mea era Cuvântul,
Astăzi tac chitic în geam.

Eu pe toți aveam la mână,
« Mi se rupe de cultură »
Ziceam eu, plină de ură.

M-am jucat prea mult de-a joaca,
Persiflat-am prea mult soarta…
Pe cuvinte le-am scuipat,
Chiar nimic n-au însemnat
Pentru mine.

Ca și tine,
Acum tac.

Acum, fluturi cu aripi silabe hoinăresc într-un cavou
Aripele lor roiale se preschimbă-n surd argou,
Iar din buze de cleștare
Iese doar un damf de moarte
Ce se scurge-ncet, dar sigur,
Peste tot și peste toate.
Iar cuvântul meu, damnatul,
Izbăvește-a sa pedeapsă-
Cătușat de epiglotă
Se-mpiedică de fereastră.