mereu ne apropiem de sufletul pereche

la fel cum trecem şi pe lângă moarte

mereu îi dăm cu piciorul iubirii

ca mai apoi să ne atârne în groapă

tocmai această şchiopătare

această zbatere pe uscat a lacrimilor

această mijlocire a căii ca un pod între maluri

rezistând la furtuni şi la valuri

această apă curgătoare ne menţine în viaţă

ne udă la rădăcini crescându-ne aripi

mereu punem întrebări şi trecem pe lângă răspunsuri

care nu vor fi niciodată cuvinte sau fapte

coincidenţe le spui coincidenţe

mereu trecem pe lângă noi înşine

ocolindu-ne umbrele ocolindu-ne sufletul

admirându-ne efemerul în oglinzi statice

în care totul se raportează la Ego

şi totuşi se mişcă ridul acela ca un şarpe

îşi croieşte drum până la inimă

doar atâta ne doare

şi în fundul grădinii se ofileşte

o floare