și-a mai întins pustiul încă o limbă în valuri
suspină marea cum se zbate în ochiul meu
iar el o soarbe
în pântecul nisipului o închide
tu să nu mai simți iubire nici milă
când buzele crăpate le treci pe genele de aur
șoptind că-ți este greu departe iar între noi o ceartă
doar fruntea îmi tresare
țin pleoapele închise peste orbite aproape goale
ciudată stare
pare o moarte ce a luat doar sufletul din mine
iar eu nu țip
sau poate-o fac dar nu m-aud

stop
nu degeaba țin sceptrul puterilor în mână
poruncesc pustiului să-mi lase marea
oceanul de altădată ridic peste sine
un leagăn pentru lună și soarele cum se cuvine
e viața mea
trebuincioasă ție