Prin foșnete de frunze,prin glasuri de izvoare,
Suflarea mea se pierde mereu iscoditoare.
Auzul mi-l incântă al păsărilor cânt.
Privirea-i ațintită spre umedul pământ.

De-asupră-mi ceru-albastru,în juru-mi numai ceață,
Din norii cenușii,cascade reci de gheață
Se sparg în mici fărâme pământul atingându-l.
La tine draga mea sunt dus mereu cu gândul.

În orice adiere a vântului de vară
Îți văd chipul frumos,cioplit parca din ceară.
Și-n orice fremătare a frunzelor stelate
Al inimii tău puls l-aud cum tainic bate.

Și când se lasă noaptea ,iar stelele sclipesc,
Visez numai la tine cu chipu-ți îngeresc.
O palidă lumină mai pâlpâie mocnit.
Rămân cu-a mele gânduri,cu chipu-mi împietrit.