Doamne! Tu, care din strălucirea Ta

ai coborât în negura însingurărilor mele,

curățește-mă de spaimele cu chip de om ale zilei

și de spaimele fără chip ale nopții.

Și de spaima aceasta că nu voi mai fi

și că mă voi face cenușă…

De spaima că voi ajunge cenușă, Doamne,

să mă curățești. Căci cine și ce sunt eu, Doamne?

O boare prea repede risipită de vânt,

un fulg de zăpadă pe o piatră încinsă…

Nici n-am deschis bine ochii –

și plânsul cel galben al frunzei l-am auzit.

Nici n-am deschis bine ochii –

și clătinarea spre neguri a ierbii am văzut-o…

Doamne, curățește-mă de spaima că nu voi mai fi

și că mă voi face cenușă.

Ca o boare, Doamne, ca o boare voi fi,

ca o boare prea repede risipită de vânt…

Curățește-mă, Doamne, de spaima că nu voi mai fi

și du-o pe ea de la mine și arunc-o în hăuri.

Și umple hăul cu ea, Doamne,

dacă hăul o va cuprinde…

Doamne, dă-mi încredere în clipa în care îmi bate la ușă.

Și fă-mă să mă bucur de împărăția clipei ce mi s-a dat,

iar nu să mă tulbur de repedea ei risipire.

Dă-mi puteri, Doamne, să mă bucur de trandafirul clipei

și să mă arăt minunat. Și să mă arăt minunat,

acum și în ceasul din urmă… Chiar în ceasul acesta,

care a și prins să-mi bată în porți și în zid

ceasul care îmi cutremură casa – auzi? –,

ceasul din urmă, care ne paște

și de care n-avem scăpare!…