mă trezesc oarbă încerc să iau întunericul de pe iriși
dinăuntru mă strigă un copil șchiop
numără sâmburi într-o cameră cu unghiuri șterse
sunt de o mie de ori mai mică decât unghia lui
nu îl născusem nu
stăteam doar pe un divan de abanos
în jurul meu apăreau asincron ecouri oranj
el decojea portocale până își usca buzele de spaimă
stăteam cumva suspendată între muchiile pleoapelor
salvează-mă — îmi striga — nu pot înota în apele tale
trebuie să cresc să mă culc la sânul tău să-ți beau laptele
să îmi port primul nod și tu să mă cerți cu vocea ta umedă
fiindcă nu am numărat toți sâmburii
am însă ochii tăi citim împreună aceeași lume străină
umblu desculț după tălpile tale
niciodată nu plâng în jurul absențelor
salvează-mă din apele amniotice sunt sufocat de algele morților
naște-mă în polenul grădinilor suspendate
am o mie de portocali în palme
îi voi roti până adorm în strigătul sânilor tăi