Despre copilul acela nu mai știu nimic.

Eu nu mai știu nimic despre copilul din care am plecat…

Castelul, la care el a trudit vreme de câteva vise,

este acum o ruină. Eu însumi mă împiedic, uneori,

de turnurile și ferestrele lui, dau cu picioru-n soldați,

trec nepăsător pe lângă prințesa de aur.

Despre copilul acela nu mai știu nimic.

Pădurea, prin care altădată rătăceam împreună,

acum nu mai este. Vrăbiile, care cărau lumină în casa mea,

s-au mutat de la mine cu toate cuiburile.

Cireșul, care îmi dădea întâlnire dimineața,

își întoarce acum ochii în altă parte;

și poate că ar lua-o la fugă printre frunze,

dacă niște puști nu l-ar trage cu putere de mânecă.

Nici lucrurile nu mă mai vor.

Eu am căzut până și în dizgrația zilei mele de naștere;

a singurei zile când îmi amintesc că exist,

a singurei zile când caut răspuns…

Până și propria mea casă m-a scos în brânci pe scări…

De fapt, toate lucrurile m-au dat afară din ele.

Cuibul, frunza, vântul m-au dat afară din grădina lor.

Eu nu mai am, de fapt, nici o casă. Casa mea e pe drum…

Pentru mine cerul este prea strâmt, frunza prea verde…

Despre copilul acela nu mai știu nimic.

Și totuși, castelul său îmi iese dinainte, uneori,

cu toate luminile aprinse, ca o corabie care taie întunericul…

Și totuși, cireșul mă lasă să îl trag de cercei, uneori,

prințesa de aur mă ia de mână și aleargă cu mine prin ierburi…

Din zori și până în noapte, cu mine, prin ierburi…

Negreșit, în noaptea aceasta mă voi întoarce!

În noaptea aceasta am să mă furișez, tiptil,

printre paznicii adormiți, tiptil, să nu trezesc străjerii,

păsările întunecate de pe metereze.

În noaptea aceasta am să aștept în turn ivirea zorilor.

Acum nu mai văd, la fereastră, decât prințesa trezită din somn,

acum nu mai aud decât râsul ei,

cum sparge în țăndări dimineața…